Buna. Numele meu este Andreea si in fiecare zi sunt martorul uneori ocular, alteori ascuns, dar de fiecare data terifiat, al violentei. Fizica sau verbala, ea este drogul ce pare sa ne intre treptat pe sub piele, pentru ca mai apoi sa devina un element definitoriu al fiintei umane.

Caracteristicile acestui proces foarte des intalnit in ultima vreme nu mai au nevoie de explicatii suplimentare. Ele sunt regasite in ochii inlacrimati ai copilului care isi roaga tatal sa inceteze, in esarfa extravaganta ce ascunde vanataile de pe gatul senzual al femeii, in adolescentul ce se descarca folosind cuvinte grele. Asadar, scolile, mall-urile, strada, parcurile, pana si propria casa, au devenit adevarate campuri de lupta ( iar stirile cu care suntem bombardati in fiecare zi si nu numai, sunt elementele care demonstreaza acest fapt).

O sumedenie de campanii şi proiecte au fost initiate impotriva violentei si altele sunt in desfasurare. Cel mai recent este ,,Proiect 112”, unde Alex Galmeanu prezinta aceasta tema veche intr-o forma inedita, prin intermediul artei fotografice ( pentru mai multe detalii, accesati blogul acestuia: blog.alexgalmeanu.com).

Initiativele celor care vor sa se faca auziti sunt incurajatoare. Poate ca oamenii vor reactiona destul de rapid si intr-un mod pozitiv. Dar pentru cat timp? Pentru cat timp nu vor ceda in fata propriilor slabiciuni si oare cand isi vor constientiza greselile? Inca mai sper ca o mana tamaduitoare sa incalzeasca acesti oameni vii cu suflet stins. Sfatul meu : mangaiati, nu loviti. Poate doar asa vom contribui la descoperirea unui tratament pentru o boala ce se vrea incurabila si poate doar astfel, vom asculta neintreupt glasul constiintei ce ne vrea mai pasnici.